vineri, 13 mai 2016

Dincolo-n Etern.

                Întotdeauna am asociat ploaia cu spălarea păcatelor, cu iertarea divină și iubirea apogeică a Arhitectului Suprem față de sufletul și cugetul nostru cărora li s-au dat picioare .
  A trecut Marte, după cum recita Nichita, și tot plouă în mai fără încetare,cu multe găleți pentru păcatele noastre, și cade câte un strop- pentru fiecare ochi, palmă sau voce înălțate câș .
Plouă încă, în mai, și îmi permit... să calc pe loc de repetate ori, în bălți, măcar cu amintirea . Of, și pare pe viu până îmi ating tălpile și nu găsesc jilavul, dar simt mirosul de asfalt răcorit și cu el suflete și cugete create de divin ,în perfecțiunea lor supremă deci, ce deveniseră din pământ și suflare Dumnezeiască beton la simțire -iar acum, portativ de mai, pentru compoziții sublime, divine.
  Este Chopin cu ale lui Nocturne și apa izbită zdravăn de cimentul rece, iar sufletul mi-e cald și degetele îmi pun note pe foaie de parcă eu aș cânta așa magnific un pian. Mi s-au încălzit falangele și cugetul zboară spre cer, dincolo de norii grei si gri, dincolo de eul si alter-egoul meu, dincolo de aici... până Dincolo-n Etern. 
      Plouă deasupra bujorilor albi cu grație, pe note de pian-andante- , am părul numai o mătase, iar scheletul și carnea, tot lutul ăsta- e acoperit de petale, albe, în timp ce Suflarea cutreieră printre picurii de ploaie făcându-i să bată încolo și încoace spovedind de păcate . 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu